aditzu_veselie_2006
Warrior-administrator
 Din: Bucuresti
Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 118
|
|
Dimineaţa de septemvrie e calmă şi lină, fără adiere de vânt. Lacu-i luciu ca o oglindă. Aburi uşori plutesc, străpunşi de primele lumini, risipindu-se în forme variate şi înşelătoare. Se urcă pe pămătufuri şi închid câtva timp desăvârşit orizontul spre lumea cealaltă - dând iluzia unei retrageri misterioase şi desăvârşite. ÃŽn lumina ochiului, vânătorul de altădată deosebea, cu inima bătând, trei ori patru lebede, care pluteau solemn. Mirajul, sporind depărtarea şi volumul, le făcea să semene cu nişte galiote antice sosite din ţara Tainei în apele de la Cristeşti. Vânătorul cel vechi le privea îndelung, fără să le tulbure - ca pe una din minunile sacre ale naturii.â€Â?
Fragmente ca acesta din povestirea “Vânătoarea, acum o sută de ani, în Moldovaâ€Â?, din volumul “Ţara de dincolo de negurăâ€Â? (1926), se regăsesc peste tot în această carte: “aburi uşoriâ€Â?, “înşelătoareâ€Â?, “iluziaâ€Â?, “retrageri misterioaseâ€Â?, “mirajulâ€Â?, în sfârşit “minunile sacreâ€Â? - acesta este arsenalul de care Mihail Sadoveanu, un adevărat dascăl în ale misterului, se serveşte pentru a-şi iniţia cititorii într-o lume de vis, “ţara Taineiâ€Â?.
Copil fiind, citisem “Dumbrava minunatăâ€Â? şi plânsesem cu Lizuca, ori mă mângâiasem cu prezenţa lui Patrocle. ÃŽmi aduc aminte şi de Panciuc, din povestirea cu acelaşi nume, curajosul rezervist care, în războiul de independenţă, şi-a salvat cu preţul vieţii prietenul rănit. ÃŽnainte de a mă întâlni cu Tudor Şoimaru, cu Ionuţ Jder, ori cu personajele din “Hanu Ancuţeiâ€Â? în lecturile de liceu, am avut ocazia chiar de a-l asculta pe Sadoveanu: aveam un disc cu poveşti de-ale lui Creangă, citite extraordinar de scriitorul din Paşcani şi ascultate de zeci de ori de copiii care eram.
La 5 noiembrie s-au împlinit 125 de ani de la naşterea prozatorului (1880-1961). Anii din urmă au arătat şi aspecte întunecate din biografia lui Sadoveanu, aflat în fruntea masoneriei române ori la conducerea Marii Adunări Naţionale. E tristă această duplicitate şi fractură între talent şi moralitate. Dar nu aceste taine tenebroase doresc să le evoc, ci pe cele luminoase.
ÃŽn “Neamul Şoimăreştilorâ€Â?, publicat între 1912-1913, roman complex în care evocarea istorică a domniei lui Ştefan Tomşa se împleteşte cu povestea înstrăinatului oştean Tudor Şoimaru, reîntors să-şi găsească rădăcinile, regăsim aceleaşi hotare tainice:
“Se opri şi Şoimaru, simţind, în tăcerea care-i împresură deodată, ca o înfiorare tainică cuprinzându-i pe amândoi. O privighetoare îşi ascuţi parcă de câteva ori glasul într-o tufă din apropierea lor; apoi, în tăcerea văii, rămase ca o bătaie surdă şi depărtată, necontenită, ca şi cum lucrători necunoscuţi băteau pământul cu maiurile în adâncimile singurătăţii.
- I-am mai auzit… şopti Şoimaru înălţat în şa şi ascultând… Când eram odată cu bunicul, i-am şi văzut bătând cu coada în vizuinile lor…
- Cânii de apă!… zise fata râzând şi privindu-l ţintă. Şi eu i-am văzut… Şi i-am auzit de multe ori din locul acesta… Aici e frumoasă şi tainică pădurea de mesteceni…
�
După urmărirea şi lupta cu vatamanul Vasca, Şoimaru şi tovarăşii lui reuşesc să o elibereze pe Magda Orheianu, de care oşteanul se îndrăgosteşte năprasnic, neştiind că între ei se află sângele lui Ionaşcu, tatăl lui Tudor, ucis de tatăl Magdei. ÃŽn acest fragment, cei doi tineri, călărind în faţa celorlalţi, se apropie de locurile lor natale. Un aspect de bază al conturării ţării Tainei este legătura dintre nou - iubirea celor doi tineri - şi vechi - amintirea comună a castorilor din vremurile copilăriei. Registrul sonor este fundamental aici: tăcerea parcă naşte “înfiorarea tainicăâ€Â?, urmată de cântecul scurt al privighetorii; “tăcerea văiiâ€Â? se cadenţează apoi cu bătăile surde ale cozilor castorilor, “ca şi cum lucrători necunoscuţi băteau pământul cu maiurile în adâncimile singurătăţiiâ€Â?, pereche exterioară a bătăilor inimii din piepturile celor doi. Dialogul reţinut nu face decât să identifice experienţa comună a celor doi îndrăgostiţi şi să numească, în cuvintele Magdei, perechea nedespărţită a tainei, frumuseţea: “Aici e frumoasă şi tainică pădurea de mesteceni…â€Â? ÃŽn acest cadru cei doi vor schimba primele săruturi.
“La răsărit se deschisese o poartă de rubin. Deasupra ei suia pe cerul verde ca ghiaţa flacăra care se chiamă Steaua Ciobanului. Vântul contenise. ÃŽntinderile către zări erau albe. Peste baltă se durase pod de argint. Zvonurile căzuseră la pământ şi stăpânea peste toate numai puterea de cremene a gerului. Acest farmec se săvârşise în răstimpul cât ţine un somn. Ionuţ ieşi în larg şi-şi boldi ochii asupra acestei lumi nouă peste care fulguiau lin trandafiri de zori.â€Â?
Aceste rânduri parcă ar fi luate dintr-o poveste: “poarta de rubinâ€Â?, “cerul verde ca ghiaţaâ€Â?, “podul de argintâ€Â? conturează o lume unde aşteptăm din clipă în clipă apariţia unei zâne. Ca în fragmentul anterior, liniştea e fundalul pe care poate fi admirat acest cadru feeric: “Zvonurile căzuseră la pământ şi stăpânea peste toate numai puterea de cremene a gerului.â€Â? Prozaicul nu-şi are loc aici: Steaua Ciobanului nu e un astru, ci o “flacărăâ€Â?; zorii zilei au dubla consistenţă a fulgilor de nea şi a petalelor de trandafir, iar omul nu poate decât să deschidă ochi muţi de admiraţie în faţa acestui “farmecâ€Â?: “Ionuţ ieşi în larg şi-şi boldi ochii asupra acestei lumi nouă peste care fulguiau lin trandafiri de zori.â€Â? Dar nu ne aflăm în faţa unei poveşti, ci a romanului “Fraţii Jderâ€Â? (1935-1942), iar oşteanul care e cel mai mic dintre fiii comisului Manole nu se pierde în visare, ci de îndată dă poruncă de plecare.
ÃŽnchei cu un fragment din “Zodia Cancerului sau vremea Ducăi-Vodăâ€Â? (1929):
“Dar dintrodată, brusc, ca şi cum s-ar fi tras o perdea, codrul se desfăcu în dreapta şi-n stânga şi, în lumina lunii atârnate în cer, sclipi o poiană largă din toate ierburile ei udate de ploaie. Izbucniră mugete. Umbre se mişcară năprasnic şi, cu salturi agile, pieiră sub bolţile de întuneric în partea dimpotrivă.
- Aiştia-s boii pădurii, zise Griga întorcând capul şi sticlindu-şi dinţii în lună.
- Ce este? întrebă, mişcat, de Marenne.
- Am tulburat păşunea zimbrilor, răspunse Alecu Ruset.
Abatele se simţi pătruns de un simţământ de evlavie, privind minunea dumnezeirii, într-o clipă strălucită şi fără păreche în eternitate.
�
Apariţia tainică a zimbrilor este pregătită regizoral. Codrul adânc înfipt în pământ capătă mlădieri de cortină - “codrul se desfăcu în dreapta şi-n stângaâ€Â?, lăsând să se vadă, în lumina lunii, fundalul: “sclipi o poiană largă din toate ierburile ei udate de ploaieâ€Â?. “Actoriiâ€Â? nu-şi fac apariţia de îndată, ci-şi anunţă prezenţa sonor: “Izbucniră mugete.â€Â? ÃŽnsă privitorii nu vor avea parte decât de o apariţie fugară: “Umbre se mişcară năprasnic şi, cu salturi agile, pieiră sub bolţile de întuneric în partea dimpotrivă.â€Â? Dar Sadoveanu nu descrie o scenă de teatru. După identificarea umbrelor cu “boii păduriiâ€Â?, beizade Ruset traduce intrarea călăreţilor ca pe o intruziune - “Am tulburat păşunea zimbrilorâ€Â?, iar reacţia abatelui de Marenne nu e a unui spectator, ci a unui credincios care e surprins de o viziune în această catedrală silvestră unde bolţile sunt “de întunericâ€Â?, iar luna e “atârnată în cerâ€Â? ca o candelă: “Abatele se simţi pătruns de un simţământ de evlavie, privind minunea dumnezeirii, într-o clipă strălucită şi fără păreche în eternitate.“
3.2KB
_______________________________________
Secretul e sa lupti pentru ceea ce vrei!
|
|
